Noaptea obscură
de Ioan al Crucii
I.
În noaptea obscură
frământată de iubirea-nflăcărată.
O, fericită şansă!
Ieşii neobservată,
Pe când casa-mi era culcată.
II.
Sigură, în întuneric,
ieşii pe o scară secretă,
O, fericită şansă!
Ascunsă în întuneric.
Pe când casa-mi era culcată.
III.
În noaptea obscură
în taină, ca nimeni să mă vadă,
nu-ntrezăream nimic.
să mă ghidez,
n-aveam decât lumina inimii arzândă.
IV.
Aceasta mă ghida
mai sigur decât lumina zilei,
acolo unde mă aştepta
preiubitul meu.
La locul unde nimeni n-apărea.
V.
O, noapte ce-mi eşti călăuză,
O, noapte amabilă cum nu e aurora,
O, noapte ce-ai unit
iubitul cu iubita,
iar ea în el s-a transfomat!
VI.
Pe sânu-mi înflorit,
întreg doar pentru el păstrat,
el adormi
şi alintându-l
cu-n evantai de cedru-l răcoream.
VII
Când vântul pătrundea de prin crenel,
eu răsfirându-i părul,
cu a sa mâna blândă
gâtul mi-l rănea,
sinţindu-mă cu totul suspendată.
VIII.
Încremenită şi pierdută,
cu chipul înclinat pe Pre-Iubit,
totul se opri, abandonându-mă lui.
Lăsându-i toate grijile
între flori eu le-am uitat.
Pentru versiunea originală, plus italiană click aici iar pentru engleză aici.
P. S. Am pus explicaţiile de aseară în comentarii.
Un comentariu:
Ar fii imposibil să încerc o explicare a acestei poezii în sensul în care Ioan al Crucii o înţelegea. Cred că ar fi prea mult pentru doar câteva pagini citite din „Urcarea Muntelui Carmel”. Mai mult, v-aş pune în gardă şi asupra calităţii traducerii pe care eu am făcut-o aşa cum mi-a fost în putinţă.
Cu toate acestea, câteva observaţii pot fi făcute aşa ... la ochiul liber, măcar.
Aţi fii surprinşi poate să vedeţi ce sens îi dă Ioan al Crucii nopţii, cu care îşi intitulează poezia:
„Prin noapte înţelegem aici mortificarea gustului sub toate aspectele.
Aşa cum noaptea nu e decât privarea de lumină, şi în consecinţă, de toate obiectele pe care ea ni le poate arăta, în aşa fel încât puterea noastră vizuală rămâne într-o obscuritate completă şi nu vede nimic, tot aşa, putem spune, că mortificarea impulsurilor noastre este o noapte pentru suflet”.
Noaptea de care vorbeşte Ioan, conotată pozitiv, este diferenţiată de tenebre:
„Tenebrele, adică afecţiunile faţă de creaturi, sunt contrare luminii, care este Dumnezeu, între ele neexistând nici o asemănare sau legătură. (...) Rezultă de aici că lumina nu se poate aşeza într-o inimă, dacă mai întăi nu au fost alungate afecţiunile sale faţă de creaturi”.
Se vede clar că în spatele cuvintelor lui Ioan al Crucii stă mai multă filozofie greacă decât creştină:
„Această doctrină trebuie explicată mai bine. Toate creaturile, comparate cu fiinţa infinită a lui Dumnezeu, nu sunt decât neant. De aceea, sufletul, care-şi pune afecţiunea în creaturi, este neant, în faţa lui Dumnezeu, şi chiar mai puţin decât neant.
Căci, aşa cum am mai spus, iubirea îl face pe cel care iubeşte egal şi asemănător cu obiectul iubit; îl face chiar mai puţin de atât. Astfel, acest suflet nu se va putea uni niciodată cu fiinţa infinită a lui Dumnezeu, căci ceea ce nu este nu poate avea vreun raport cu ceea ce este”.
Oricum nu sursa sau natura gândirii lui Ioan al Crucii mă interesează pe mine aici. Mai ales dacă ţinem cont că el a reuşit să spună mai multe prin poezie decât a reuşit să se explice cu instrumentele conceptuale ale unei scolastici destul de potrivnice discursului mistic.
Totuşi observaţiile acestea poate nu au fost inutile, măcar cât să onorăm întrucâtva autorul.
Mă interesează însă să ne întoarcem înapoi la poezie şi să o privim, dacă vreţi, ca o parabolă: cadrul întânirii cu ceilalţi, a unei întâlniri „adevărate” necesită adormirea casei, serviciului, grijilor, nevoilor. Taina şi intimitatea cer linişte, detaşare, fineţe.
Dificultatea vine de acolo că ruperea de cele ce ne înconjoară de la sine nu e uşoară. Iar blândeţea, ca atenţie faţă de cel din jur, este o artă care cere multă stăpânire de sine.
„Cu a sa mâna blândă gâtul mi-l rănea”. Gestul blând şi rana stau „mâna-n mână”.
O înţelegere parabolică a acestei poezii ne poate da cadrul simbolic al meditaţiei noastre din seara aceasta: să vedem care sunt momentele noastre de întâlnire, dincolo de tumultul zilelor, de tenebrele grijilor.
Cu alte cuvinte aş zice că trebuie să facem un efort pentru a vedea că printre tot ce adoarme, sau moare, sau dispare există cu siguranţă locuri de înviere şi că, eventual, ni le putem împărtăşi între noi.
Trimiteți un comentariu