În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezar Augustus să se înscrie toată lumea… şi mergeau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa.
S-a dus şi Iosif, din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem, căci era din casa şi din familia lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, logodnica sa, care era însărcinată. Şi, pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele Mariei ca să nască; şi l-a născut pe fiul ei întâi născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, căci nu era loc pentru ei în casa de popas.”
Din Sfânta Evanghelie după Luca
Sărbătorile sunt, pentru oamenii de rând, motiv de bucurie: motiv de întâlnire cu alţii, de colindat din casă în casă, de trăit un timp diferit, unul care să rupă şirul nesfârşitelor zile de muncă de peste an. Sărbătorile ca irupţie a sacrului în timpul inform al obişnuinţei devin repere. Repere pline de căldură pentru unii, repere marcate de durere pentru alţii.
Naşterea unui copil poate fi sărbătoare sau traumă. Condiţiile în care vine acesta pe lume fac ca el să fie semn că Dumnezeu încă nu s-a săturat de lume, cum ar zice Gibran sau, semn al vieţii care e mai puternică decât sărăcia în iubire şi sărăcia materială a omenirii.
Iosif şi Maria, familie formată dintr-un meşteşugar şi, probabil o casnică, fac experienţa irupţiei sacrului, a vieţii în viaţa lor într-un cadru în care politica pune oameni în mişcare. Nevoia de a număra, de a contabiliza existenţe face din modesta familie una de dezrădăcinaţi, pentru care nu există loc în han, care trebuie să împărtăşească soarta animalelor fără de culcuş. Câţi dintre noi şi-ar dori copilul, întâiul sau al nu ştiu câtelea născut, înfăşat şi culcat într-o iesle. Câte femei şi-ar dori să nască într-un lan de orez?
Şi, doar câteva zile mai târziu, pentru această familie abia formată, se arată calea exilului. După cum ne este povestit în Evanghelia după Sfântul Matei ”Iar după ce au plecat magii, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif spunându-i: “Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui şi fugi în Egipt şi rămâi acolo până ce-ţi voi spune eu; căci Irod va căuta copilul ca să-l dea pieirii.” Iar el, sculându-se, a luat copilul şi pe mama lui, noaptea, şi a plecat în Egipt; şi a rămas acolo până la moartea lui Irod”. Nevoia de putere distruge vieţi.
Pentru omul de rând de azi, aici în România, vin sărbătorile. Motiv de bucurie sau de plângere egoistă că „masa de sărbătoare a românilor a fost mai săracă anul acesta”, cum vor spune reporteri trimişi la supermarket sau îngheţând pe la vreun colţ de oraş pentru a transmite „live”.
Singurii care pot înţelege pe deplin naşterea Domnului sunt cei ce îi împărtăşesc soarta, îngerii şi misticii. Cei ce zac ca animalele fără de culcuş, cei ce trebuie să ia calea exilului din cauza puterii exercitată discreţionar şi egoist. Aceştia se pot ruga într-adevăr Celui Nou- Născut aşa cum un prieten vorbeşte cu un prieten: de la egal la egal, în acelaşi culcuş…
Ne putem ruga, în timpul acestor sărbători cu şi pentru fraţii noştri aproape, foarte aproape de Cel din iesle. Pentru ei sărbătorile vor fi o acutizare a percepţiei condiţiei lor de migranţi, de refugiaţi, de solicitanţi de azil, de apatrizi, de săraci la mila unora care cel puţin nu-i persecută. Până si micile noastre cadouri care le vor descreţi frunţile pentru o secundă le vor aminti că ei sunt cei ce primesc şi nu au nimic de dat. Categoria înscrisă pe cartea de identitate face din ei altfel de oameni, e un cuvânt ce le aminteşte starea, nu doar o clasificare, un termen tehnic.
Ne putem ruga cu şi pentru ei, cerându-le în acelaşi timp rugăciunea, fiind ei prieteni ai Micuţului fugar, ca omenirea să devină mai umană. Căci, din apropierea faţă de el, multora dintre noi le-a rămas un Moş Crăciun sau şi mai puţin… consumul.
