Crăciun 2023

Sărbătoarea Nașterii Domnului ar trebui să fie prilej de pașnică celebrare. Dar când văd inepții de moși Crăciuni aduși cu elicopterul militar pe aeroportul din Otopeni mă apucă tot felul de spume. Ce mai înțelege omul de azi din această sărbătoare? Un moș aducător de consumiste daruri unor copii care nu au habar pe ce lume trăiesc și ce-și mai pot dori de la moș? Ce produse? Un moș pașnic coborând dintr-un elicopter de asalt? Contradictio in terminis. Dinamitare a valorilor într-o lume măcinată de boli, dezbinare și răboaie. De asta avem nevoie? De colinde deșănțate din care a dispărut orice urmă de sacru? Nu știu alții cum sunt, scria Ion Creangă, dar eu când mă gândesc la Crăciunul din copilărie, când măgarul și securistul de Moș Gerilă mai era și sărac pe deasupra, dar era loc de un Moș Crăciun care mai făcea rost, stând la cozi, de câte o portocală sau o banană. De un moș care avea timp să împletească o pereche de ciorapi de lână cu o croșetă de lemn sau de un fular, o căciulă sau o pereche de mănuși, pentru a le lăsa sub pom pe când pruncii erau distrași prin celelalte camere ale casei. Moșul era discret, nu se plimba cu zgomotoasele elicoptere de asalt. Iar satul era inundat de cânt duios de colinde, unic sunet al libertății într-o țară betonată de imbecilitate și ateism... Și apoi, liturghia de la miezul nopții pregătită, dichisită, cu biserica enormă umplută până la refuz de oameni și de cântecele Madrigalului local, dar rafinat... Și nu ieșeai din biserică aidoma unui măgar altoit, ci mai întâi mergeai să te rogi lângă Betlehemul pregătit de ministranți cu mușchi adus din pădure și cu statuia Sfintei Fecioare, a Sfântului Iosif și a pruncului Isus atent și frumos înconjurate de lumini și oi și păstori... Și te rugai pentru mama și pentru tata și pentru vreun frățior sau surioară abia veniți în familie... Și era gust de libertate și de pace, nu doar de cozonaci... Și era o liniște caldă și muzicală, iar lumea își oprea iureșul pentru o vreme lentă și ușoară și simplă. Iar lacrimile de admirație și empatie puteau coborî puțin parcă prea calde și puțin sărate, dar pline de pace. Și liniștea aceea sufletească părea de nefurat, de neînchis, de neîngrădit de nepângărit. Era și gata. Nostalgie? Da. Dar nu e nostalgia vremurilor acelora în care încă mai ningea pentru a acoperi mizeria pământească și lumească și ateist-științifică. Ci dorul după acea muzică a păcii, a tihnei și odihnei sufletești, a căldurii umane ce nu asmute oameni buni pe unii împotriva celorlalți, ce nu transformă frați de sânge în fratricizi, ce nu-l lasă pe consumistul de moș să se dea cu elicoptere de război. De vremuri când divinul Prunc poate topi orice dușmănie, anxietate și neiertare, când Fecioara păcii cu ochi blânzi se poate pudic bucura de el și de noi. Sfântă nostalgie. Sfânt și sfâșietor dor.